Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Ceea ce voi povesti acum despre prima mea noapte la New York o să-i facă pe americani să zâmbească, acesta fiind și motivul pentru care scriu. Îmi amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre spaima sălbaticului Mowgli prima dată când a dormit într-o colibă: senzația de a avea un acoperiș deasupra capului i-a devenit în scurt timp atât de insuportabilă, încât fu obligat să se culce afară sub cerul liber. Ei bine! În noaptea aceea era cât pe ce să trec printr-o spaimă asemănătoare și aveam dedesubtul meu zgâriie-norii, marile litere volumetrice, marile rezervoare roșii montate pe șasiurile lor de fontă; cu adevărat prea multe lucruri deasupra, prea puțină liniște acolo sus. Și apoi aceste șase milioane de locuitori înghesuiți în împrejurimi, această multitudine de oameni, acesta suprapunere excesivă îmi tulbura somnul. Oh! Zgâriie-norii, deformați și alungiți în somn! Unul mai ales (acela al trustului de cauciuc, dacă nu mă înșel), unul care se ivește acolo foarte aproape, un ansamblu de marmură care, cu siguranță, are o greutate înspăimântătoare! Mă zdrobea ca o suprasarcină și uneori câteva halucinații mi-l arătau înclinat și prăbuşit... Azi e duminică; se crapă de zi într-o ceață deasă și umedă; o să fie una dintre zilele calde ale acestui sezon autumnal numit aici "vară indiană". New Yorkul e apăsat de toropeala duminicilor englezești, iar pe bulevarde mașinile electrice au permis agitației un armistițiu. Nu se poate face nimic: teatrele șomează, iar eu abia mâine voi putea continua repeția dramei care m-a adus în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, se află Central Park, pe care îl zăresc de la fereastra mea cu arborii săi deja dezfrunziți; prin urmare, voi merge acolo să caut un pic de aer și de pace. |