Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…
Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.
Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.
Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.
„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!” | It was an old house, with 2 floors and an attic, almost falling down on it. The walls were nicked, the bricks obscene, and the coating was quickly vanishing. I had no bloody clue how this hovel was still standing, I imagined that if a tram were to pass tramping around, it would crumble at the first blow of the horn. But the tram stopped passing by 15 years ago. The Senseless Bitch occupied the ground floor - now, after all this time, I have a certain leniency towards her, she didn't fall, didn't hurt anyone, alcohol was the only killer there - she was in fact situated on a floor one meter down into the ground - oh, the irony of alcoholics getting used to the dirt early - this Bitch was one hell of a pub... It was around Christmas, the weather was fair to middling, you could still drink a case of beer without icicles forming on your beak. I entered the temple of perdition and my fate was settled. Some French chansonettes were playing inside, almost muffled, and it anyway seemed that everyone agreed with never regretful Edith. There were around 10 people inside, twenty clouded eyes - that's what I thought at first, later I found out that I was wrong by about 3 - and everyone minded their own business with holy carefulness. Nobody spoke, but they were a splendour to behold, all holding their glasses up at an imaginary signal, taking two small sips, and then setting them on the table; you could hear only one gulp and one clap... and yet there was communication, you could feel it floating in the air. I knew that this was a solemn moment, but my throat was bloody sore, my stomach amoeba demanded to be sprinkled, irrigated more and more as it grew. Without further ado, I slithered like sweet talk to the bar, with enough nerve and dough for two beers, one for me and one for my mate. The barkeep, a stocky fellow, sporting a beard and grizzled moustaches, ugly as a busted arse and with a white spot on his right eye, beckoned me to shut up. "Esteemed messmates! Christmas holidays are nearly 'ere, you've worked hard this 'ere year, each such as he could, and we, as every respected company, offer you a bonus. Look, this 'ere pile o' brass is for you, pass uncle Gelu by the bar and he will give you yours. I can't stay 'cause I need to bring home the bacon, but I wish you Happy Holidays to all!" |