Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu cum, dar elevii mei aflaseră că în ziua aceea îmi serbam ziua de naştere. Îi văzui venind la şcoală în hainele de sărbătoare şi cu câte un mic cadou în mâini. Care îmi aducea un stilou elegant, care o cărticică de rugăciuni, care un set de cusut, care un frumos buchet de flori proaspete. Mă simţii consolată, dar şi întristată de acea imagine: consolată, deoarece orice semn de gratitudine sau de afecţiune primit de la acei copilaşi buni îmi încălzea inima şi făcea ca orice sacrificiu să pară o nimica toată; întristată, deoarece mă gândeam că banii folosiţi pentru acele cumpărături ar fi putut fi destinaţi unui scop mai nobil. Oricum, primii cu seninătate acele dovezi de dragoste. Un singur copil, cel mai sărac, nu îmi oferi nimic: dar, din purtarea sa ruşinată şi din melancolia oglindită pe faţa lui, îmi dădui seama cât trebuie să fi suferit. Îl chemai şi, când fu lângă mine, îl strânsei de mai multe ori în braţe, sărutându-l. Încurajat de acele dezmierdări, sărăcuţul îmi puse în mâini un rulou şi fugi ruşinat. Surprinsă şi curioasă, îl deschisei, fără ca cineva să îşi dea seama. În el erau … ghiciţi! … Trei cubuleţe de zahăr! Îl chemai imediat înapoi. -- Ştiai că îmi place zahărul? îl întrebai surâzând. -- M-am gândit eu! Mie îmi place atât de mult! -- Şi tu, reluai emoţionată, bineînţeles i-ai cerut mamei să îţi dea şi … -- Nu, doamnă! replică el spontan, nu am cerut nimic nimănui; v-am pus deoparte, din al meu … -- Dar … -- Când îmi dă cafeaua cu lapte, bunica îmi pune mereu în ceşcuţă două sau trei cubuleţe de zahăr, pentru a o îndulci. Eu am scos zahărul … -- Şi cafeaua cu lapte? … întrebai, cu un nod în gât. -- Am băut-o amară! Mario, micuţule Mario, unde eşti? Poate fumul din ateliere ţi-a înnegrit chipul de înger; poate la ora asta lucrezi câmpurile pe care se auresc holdele şi se coace, în soare, viţa de vie; poate te vor primi navele aventuroase, pe care munca e atât de grea, iar speranţa atât de amăgitoare… Dar, orice ai fi, muncitor, agricultor sau lup de mare, locul tău este printre sufletele nobile, pentru care dragostea înseamnă sacrificiu, abnegaţie, datorie. Mario, micuţule Mario, dacă, măcar pentru un moment, ai putea intra în cămăruţa mea de studiu, ai vedea multe hărţi, multe cărţi, multe mărunţişuri; dar ai vedea, puse la păstrare într-un clopoţel de sticlă, şi trei bucăţele de zahăr, un nume, o dată! |