Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu cum au făcut, dar şcolarii mei au aflat că în acea zi era ziua mea de naştere. I-am văzut venind la şcoală îmbrăcaţi ca în zi de sărbătoare, cu câte un cadouaş în mână. Unul mi-a adus un stilou elegant, altul o cărticică de rugăciuni, altul un halat de serviciu, altul un buchet proaspăt de flori. Am simţit şi alinare, şi tristeţe văzându-i: alinare, pentru că orice gest de recunoştinţă sau simpatie din partea acelor copilaşi îmi înduioşa inima şi făcea ca orice sacrificiu să pară uşor; tristeţe, deoarece mă gândeam că banii cheltuiţi pe acele lucruri, şi-ar fi putut găsi o întrebuinţare mai nobilă. În orice caz, am primit cu drag frumoasele lor demonstraţii de afecţiune. Un singur copil, cel mai sărman, nu mi-a oferit nimic, dar după atitudinea lui sfioasă şi după chipul său trist, mi-am dat seama cât de trist era. L-am chemat, iar când era lângă mine, l-am strâns de mai multe ori în braţe, pupându-l. Încuajat de dezmierdările mele, bietul de el mi-a strecurat un fâşic în mână şi a fugit ruşinat. Surprinsă şi curioasă, l-am deschis fără să mă vadă nimeni. Înăuntru erau... ghiciţi ce! Trei cuburi de zahăr. L-am chemat repede la mine. - Ştiai că-mi place zahărul? l-am întrebat zâmbind. - Mi-am imaginat. Şi mie îmi place tare mult. - Iar tu, am continuat eu emoţionată, i l-ai cerut mami, fără-ndoială, şi... - Nu, dnă! mi-a răspuns el pe loc, nu l-am cerut nimănui. L-am păstrat eu, din... - Dar totuşi... - Bunica mea, când îmi dă laptele cu cacao, îmi pune mereu lângă căniţă două sau trei cuburi de zahăr ca să-l îndulcesc. Eu am luat zahărul... - Şi cum ai băut laptele cu cacao? l-am întrebat eu cu-n nod în gât. - L-am băut neîndulcit. Mario, micuţule Mario, unde eşti? Poate că fumul furnalelor ţi-a înnegrit chipul angelic, poate că la ora asta munceşti ogoarele aurii ce se coc la soare... |