Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu cum, dar şcolăreii mei aflaseră că în acea zi era ziua mea de naştere. I-am văzut sosind la şcoală îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu câte un cadouaş în mâini. Unul mi-a adus un toc elegant, altul o cărticică de rugăciuni, un altul o trusă de lucru, iar altul un frumos buchet de flori proaspete. Eram bucuroasă şi întristată în acelaşi timp la vederea acestui lucru. Bucuroasă pentru că orice semn de recunoştinţă sau afecţiune ce venea de la aceşti copilaşi buni mă înduioşa şi făcea să mi se pară uşor orice sacrificiu; întristată deoarece mă gândeam că banii cheltuiţi pe acele cadouri ar fi putut servi unor scopuri mai nobile. Oricum, am primit senină aceste preţioase demonstraţii de dragoste. Un singur copilaş, cel mai sărac, nu mi-a oferit nimic; dar, după atitudinea stânjenită şi feţişoara lui tristă, am înţeles cât de mult suferea. L-am chemat şi, când a ajuns lângă mine, l-am strâns cu putere în braţe şi l-am sărutat. Incurajat de aceste mângâieri, sărăcuţul mi-a strecurat în mână un pacheţel şi a fugit ruşinat. Surprinsă şi curioasă, l-am desfăcut fără ca cineva să mă observe. Inăuntru erau… ghiciţi!... Trei bucăţele de zahăr! L-am rechemat imediat la mine. - Ştiai că îmi place zahărul? l-am întrebat surâzând. - Mi-am inchipuit! Mie îmi place tare mult! - Şi tu, am continuat mişcată, l-ai cerut cu siguranţă mamei tale… - Nu, doamnă! răspunse prompt, n-am cerut nimic nimănui. L-am economisit eu însumi, din al meu… - Dar totuşi… - Când bunica îmi dă cafeaua cu lapte, îmi pune întotdeauna în ceaşcă doua-trei bucăţele de zahăr ca să îl îndulcesc. Eu am scos zahărul… - Şi cafeaua cu lapte…? am întrebat cu un nod în gât. - Am băut-o amară! Mario, micuţule Mario, unde eşti? Poate fumul vreunui atelier ţi-a înnegrit faţa de înger, poate în acest moment lucrezi pe un câmp unde se îngălbenesc lanurile sau se coace la soare viţa de vie sau poate, aventuros, te afli pe vreo corabie unde munca e atât de dură şi speranţa atât de amăgitoare…. Dar oriunde ai fi, muncitor, agricultor sau om de mare, locul tău se află printre inimile nobile, pentru care dragostea este sacrificiu, abnegaţie, datorie. Mario, micuţule Mario, dacă ai putea intra pentru un moment în cămăruţa mea de studiu, ai vedea multe documente, multe cărţi, multe bibelouri; şi ai vedea, păstrate sub un clopot de sticlă, şi trei bucăţele de zahăr, un nume, o dată! |